Nici acum n-a ajuns lumina
la toată lumea

autor Dan Pavel aprilie 8, 2018
Nici acum n-a ajuns lumina <br> la toată lumea

M-am oprit pe o bancă, în Cișmigiu. Așteptam să vină nevastă-mea. La câteva bănci mai încolo ciorovăiau trei puștoaice de vreo paisprezece ani. Erau la vârsta aia la care oamenii din jur sunt complet invizibili și nu prezintă interes, așa că le puteam asculta liniștit, fără să bage de seamă. Ascultau o muzică infectă la telefon, vorbeau tare și râdeau zgomotos. Vorbeau prostii de-ale lor, elucubrații la adăpostul binecuvântat al copilăriei. Le invidiam pentru că erau la vârsta la care nu au nici cea mai vagă idee despre cum e viața de fapt. Priveam fascinat de parcă m-aș fi uitat într-o cușcă cu babuini care socializează cautându-se de păduchi. Așteptam din moment în moment să aud vocea Marianei Zaharescu, de la Teleenciclopedia, care să nareze acțiunea maimuțelor. Pe alee treceau agale două babe cu figuri severe. Discutau despre cât de bine era pe vremea lui Ceaușescu și despre beneficiile comunismului. Aveau fețele alea de văduve de partid, foste colaboratoare ale securității și abonate la serviciul telefonic al miliției, cu dunga de la vizor în jurul ochiului și cu vitrina plină de medaliile decedaților, de pe vremea când erau fruntași în lupta socialismului cu dușmanul imperialist. În urma capturii unui crâmpei de conversație dintre babete, îmi devenise foarte clar că nivelul lor intelectual era cu mult sub cel al copilelor, așa că mi-am întors atenția de la ele și am revenit asupra maimuțelor cu un nivel ceva mai elevat. Pierdusem o parte din firul epic al povestirii. Una dintre copile, se răstea încrezătoare către cealaltă: ”… și am țipat la maică-mea, că asta e pușcărie! Chiar nu pot să fac nimic din cauza ei!?!” Cealaltă: Da chiar, fată! Ce dracu e cu totalitarismul ăsta!?! Nici telefon, nici la film nu te lasă…!”. Tot sporovăiau. Concluzia firească era că nu mai pot suporta dictatura impusă de părinți. Dictatură în sus, totalitarism în jos. Probabil că învățau cuvinte noi la școală și ajunseseră la ”toantă”, ”totalitarism”, ”tută”. În capul meu s-a format un amestec între conversația babetelor și cea a copilelor. M-am enervat.

Dragi copii, eu am făcut ceva ani de școală pe vremea când totalitarism însemna altceva decât că nu te lasă mă-ta cu gașca la mall și nu îți ia telefon de ultimă generație. Erau vremuri în care, dacă vorbeai aiurea despre totalitarism la școală, profesorii turnau la director, directorul suna la sector, sectorul suna la inspectorat, inspectoratul suna la partid, partidul suna la mă-ta la fabrică, directorul fabricii cobora în secție cu reprezentantul de partid al uzinei, o scotea pe mă-ta din secția de producție și veneau cu toții la tine la școală. Acolo o beleai grav și tu, și mă-ta și toate neamurile plecate sau nu în străinătate, doar așa… pentru că te mâncase pe tine în cur să folosești cuvintele nepotrivite. Unele cuvinte sunt mai greu de înțeles și de folosit în contextul potrivit. De exemplu, dragi copii, pe vremea comunismului noi ne confruntam cu lipsa cu totalitarism a curentului electric în timp ce ne făceam temele. Mama gătea niște tacâmuri de pui și o zeamă lungă din care lipsea cu totalitarism orice urmă de carne. Totalitarismul perechilor de haine pe care le aveam noi în șifonier erau trei: una pereche uniformă școlară poliester cu miros chimic imposibil de curățat, una pereche haine joacă și una pereche haine bune, de mers la evenimente, pe care te rupea tac-tu cu bătaia de îți pierdeai în totalitarism cunoștința, dacă le murdăreai în vreun fel. La vremea mea copiii învățau destul de repede cum să nu le-o ia gura pe dinainte. Orice discuție sau remarcă stupidă despre totalitarism, fie că înțelegeai ce înseamnă sau nu, putea avea repercusiuni foarte grave, iar părinții tăi puteau ajunge într-un beci unde îi lucra la oase un plutonier care nu înțelegea nici ce înseamnă totalitarism, nici cum se scrie repercusiuni. Rețelele de socializare erau diferite pe vremea totalitarismului. Aveam un panou avizier cu selfie-uri ale rușinii, un fel de Instagram cu dușmani ai socialismului care urmau să sfârșească foarte prost în funcție de numărul de reacții primite de la partid. Unii își dădeai check-in pe wall: Feeling Depressed at Lagărul de Muncă Silnică Târgu Ocna. Nu ne apărea în newsfeed, dar știam cu toții unde se duc și de ce.

Sincer să fiu, mi-aș fi dorit să cresc într-o casă în care cele mai mari probleme erau că nu mă lasă maică-mea să o ard aiurea prin mall sau cu băieții prin parc. Mi-aș fi dorit să fiu atât de nedreptățit încât să fac o criză de isterie pentru că nu și-a permis tata să-mi ia iPhone și mi-a adus un telefon de săraci. E adevărat că telefoanele noastre erau mai inteligente decât astea de acum. Cum spuneai două prostii în receptor, cum îți răspundea direct telefonul și te soma să dai explicații. Era tot un sistem de recunoaștere vocală ca Siri sau OK Google, doar că Siri lucra la Departamentul Securității Statului și avea grad de subofițer. Când erai foarte nemulțumit de totalitarism, aplicația GPS, dimpreună cu tovarășa sublocotenent Siri și maiorul Google Assistant, te trimitea la Canalul Dunăre-Marea Neagră sau te ștergea definitiv de pe Google Maps și nu te mai găsea nimeni niciodată. Pe vremea mea aplicația WhatsApp era alcătuită dintr-un lanț de babete cu IP fix, interconectate și abonate la VPN-ul Miliției, care stăteau toată ziua cu webcam-ul lipit de vizor și dădeau ping oricui intra în scara blocului. Imediat știa toată uzina, toată secția și sectoristul ce ai făcut tu, ce au făcut ai tăi, cine a venit pe la voi și câte rude aveți în străinătate. Nu aveam nevoie de statusuri pe Facebook pentru că toți eram ”In a relationship with PCR” și ne bifam acolo: ”It’s complicated”.

Din păcate, noi nu aveam timp să ne plictisim de tablete și laptopuri, de jucării și telefoane inteligente, de rețele de socializare sau filme la mall. Părinții noștri ne distrau teribil încălzind apă la oală, la lumina lumânării, ca să aibă cu ce ne spăla. Era o hlizeală fantastică. Două polonice opărite, urmat de unul călâu și două aproape reci, în timp ce mă-ta urla la tine să te speli la puță și după urechi, iar tu jeleai că nu-ți găsești puța de frig. După o dimineață petrecută la coadă la mezel făcut din nasturi și gumari reșapați, petreceai o zi întreagă într-o școală neîncălzită, veneai acasă într-un apartament înghețat ca un cavou, te spălai pe mâini cu apă rece și mâncai totalitarismul salamului din frigider, cu tot cu pieliță. De ziua copilului ne distram teribil când ne buluceau cadrele didactice pe stadion ca să formăm literele partidului din lanțuri umane. Stăteam câte șase ore la repetiții, în soare, pe burta goală, ca să scriem din flori numele unui cizmar analfabet care nici măcar nu venea la eveniment. Nu era totalitarism de-ăsta ca acum… de nu poți să-ți cumperi a patra ojă cu sclipici și nu te lasă tac-tu să ieși pe stradă îmbrăcată ca o vedetă porno la doar paisprezece ani. Noi aveam un totalitarism de ne bucuram ca tâmpiții la niște banane și o sticlă de Brifcor. Nu era ca la voi… să dați cu telefoanele de pământ că sunt proaste și nu vă plac? În totalitarismul nostru, maică-mea s-a chinuit luni de zile să-mi facă rost de o mașinuță teleghidată model vest-german. A trebuit să tricoteze patru pulovere, din lână adusă de bunică-meu de la țară. Puloverele le-a dat unei vecine care le-a schimbat pe niște medicamente greu de găsit, de care avea nevoie soția unui domn. Domnul respectiv cunoștea un camionagiu cu permis de ieșire din țară, iar șoferul a cumpărat mașinuța din Germania de Est, de la un individ care o adusese ilegal din Germania de Vest. A ascuns mașinuța în camion, împreună cu alte obiecte de contrabandă pentru care alți oameni își riscaseră viața. După o călătorie de mii de kilometri cu inima în gât, șoferul a predat-o maică-mii. Ca să înțelegeți, dragi copii, dragi babete și dragi nostalgici, în totalitarism îți riscai viața și libertatea pentru o jucărie mai răsărita. Riscai temnița pentru un zâmbet de copil. Acum par SF-uri, dar noi așa am copilărit… în totalitarism. E foarte ușor să vorbești despre lucruri pe care nu le-ai trăit. Mai tragi o bășină, mai emani o concluzie… e facil. Sunt vorbe și îți ies pe gură fără prea mult efort. Până la urmă e firesc din partea unor copii. Nu poți să te superi. E adevărat că, dacă erau copiii mei și îi auzeam vorbind așa despre totalitaristul din mine, eu le luam telefon cu disc de ziua lor. Mai pupau la mall când se strângeau cu toții în sufragerie și mă amenințau până fugeam cu elicopterul la Târgoviște.

Au trecut aproape treizeci de ani de la căderea comunismului și sunt șocat de fiecare dată când aud pe cineva că laudă sistemul ceaușist. Nu există an în care să nu aud despre comunism din gura unor adulți. E ca o umbră sinistră ce ne urmărește mereu. ”Că era mai bine, că ăștia nu sunt în stare nici să vopsească ce a clădit Ceaușescu, că aveam casă de la stat, ne dădea ”servici” și Ceaușescu avea grijă de tineri. Nimeni nu ducea lipsă de nimic… . Totul era bine”. Luna trecută eram astenizat de un taximetrist care îmi cânta miracolele comunismului. În singura zi în care nu mă duceam cu mașina, dădusem peste ăsta. Era tânăr, om în putere, aparent în firea lui. Mulți imbecili care povestesc chestiile astea sunt mult prea tineri ca să fi apucat măcar un an de luciditate în comunism. Alții vorbesc despre naziști, că cică nici ăștia n-ar fi fost așa de răi, dacă n-ar fi omorât atâția oameni. Nu înțeleg cum există oamenii ăștia, babe, moși, tineri și de orice altă vârstă intermediară. Cum ajung ei la concluziile astea? Interpretarea corectă a istoriei umanității este un subiect ce îmi depășește cu mult nivelul intelectual. Sistemele de guvernare și orânduirile politice sunt domenii prea complicate. Sunt oameni mult mai inteligenți decât mine care și-au dedicat viața studiului științelor politice. Nu pot decât să-i ascult și să-i admir, dar nu-i înțeleg întotdeauna. Drept urmare, am fost obligat să-mi formez un mecanism simplu de recunoaștere al unui sistem politic monstruos. Principiul meu e foarte simplu. E anti-prost. Nu trebuie să ai carte ca să înțelegi principiul acesta: Dacă un singur om este ucis intenționat de către un sistem politic, acesta este monstruos și trebuie răsturnat. Punct. Restul sunt discuții și vrăjeli. O dăm în diverse. Copiii nu știu ce spun, dar adulții nu au nicio scuză. E simplu să batjocorești lumina când nu ai trăit niciodată pe întuneric.

26 commentarii
123

Poate îţi place altceva

26 commentarii

Silvia Monica Duma aprilie 8, 2018 - 9:15 am

Mare i grădina lui Dumnezeu și mulți nebuni/prosti s-ar gardul…

Reply
Ana Trif aprilie 8, 2018 - 9:55 am

Excepțională descriere a ”binefacerilor ” comunismului, dar copilele acelea tot nelămurite ar rămâne, citindu-te: oare cine are dreptate, tu sau babetele cu dunga de la vizor pe ochi.Că ele nu știu ce înseamnă nomenclatură, propagandă și activism de partid sau cultul personalității.Pentru asta trebuie să scrii un articol separat.

Reply
Anamaria aprilie 8, 2018 - 10:18 am

so fucking true 🙁 ce-i trist e facptul ca, cine ar trebui sa citeasca articolul asta…nu o va face sau nu va ajunge la el, si mai e o categorie…cei ce vor citi si nu vor intelegenimic din el …

Reply
Viorel aprilie 8, 2018 - 1:18 pm

Foarte exact, ANAMARIA de mai sus.
Mi-ai luat cuvintele din tastatură.

Reply
elena aprilie 8, 2018 - 1:21 pm

Tin minte ca am venit intr-o iarna de la stat la rand, cred ca eram incasa a 3a, cu picioarele bocna, cizmele imi erau prea mici si nu se gaseau la magazin. Mama s-a imbracat, si-a pus un batic negru pe cap, a baut o tuica, si a zis: hai la magazin. Acolo, a inceput sa planga, ca a murit bunica si trebuie sa mergem la in mormantare si n-are copilul cu ce sa se incalte. Eu eram socata, bunica era moarta de multi ani. In final, vanzatoarea a scos o pereche de ghete, cu 2 numare mai mari, dar nu conta, ca ambagat 2 perechi de sosete:))). Abia la maturitate am reusit cumva sa ma amuz si sa realizez ce femeie deosebita e mama !

Reply
Dan Pavel aprilie 8, 2018 - 1:27 pm

Dap. Era ”glorios” pe vremea lui Ceaușescu. Nu lipsea nimic…

Reply
Elena aprilie 8, 2018 - 5:46 pm

Mi-aduc aminte de vremea aceea ,,glorioasă” in care, elevă fiind, pentru a avea lumină să -mi fac temele, mama a legat un far de mașină la o baterie! Îmi mai aduc aminte de vizitele lui Ceaușescu, când eram duși cu forța pe străzi și aliniați frumos pe marginea trotuarului să îl întâmpinăm pe ,,cel mai iubit conducător „! Țin minte că am stat odată câteva ore, îmbrăcați in costumele de pionier, până a venit Ceaușescu și pentru că ne dureau picioarele, ne-am făcut rost de niste coli A4 de la o librărie din apropiere și ne-am așezat pe bordura trotuarului, dar fără a ne părăsi locurile pe care am fost puși! Altădată, fiind deja la liceu, am încercat să o ștergem de la un miting la care am fost duși tot cu forța, dar nu am putut, deoarece toate căile de acces la locul mitingului erau blocate cu autobuze! Și îmi mai amintesc de multe alte lucruri din ,,epoca de aur”!

Reply
Gabriela aprilie 8, 2018 - 6:18 pm

Dacă ai găsi un element de legătură pentru tot ce scrii, ar ieși o carte fabuloasă.
Succes!

Reply
Manole aprilie 11, 2018 - 12:41 pm

Ce element de legătură mai bun decât cititorii dumnealui? 🙂

Reply
Gabriela aprilie 12, 2018 - 5:34 am

Mă refer la legarea poveștilor între ele.

Reply
Alex aprilie 13, 2018 - 8:34 am

Mpai..poate merge cu cartea la legatorie, dupa ce-a scris-o! Nu? 😀 …. Cartea „Este Bine…?” , de Dan Pavel. Acum in librarii.

Reply
MIRELA aprilie 9, 2018 - 2:26 am

Si stateam eu la povesti cu amicul asta al meu, vechi tovaras de suferinta, despre cele doua marete ore de program TV cu care ne binecuvanta partidu’ si lideru’ iubit in fiecare seara . Pustiu lui, sa tot aiba el 15 ani, se baga si el in sama si se hlizeste intr-un fel foarte caracteristic generatiei : ” da’ ce va trebuia, mai televizor? daca eram in locu’ vostru stateam pe net 24 din 24!” Ne-am uitat unu’ la altu’ cu un profund sentiment de WTF, si tac’su i-a tras o scatoalca prietenoasa dupa ceafa. Ne-am simtit apoi mai bine…

Reply
bogdana aprilie 9, 2018 - 6:09 am

tot ceea ce ați scris este perfect adevărat. copiii nu își dau seama, nu poți sa înțelegi ceva ce nu ai trăit. babele (acele babe) sunt nostalgice pentru ca lor le era mai bine „atunci”, multor oameni rai si prosti le era mai bine „atunci”. un singur lucru vreau sa comentez: credeți că există vreun sistem politic, in lumea asta cunoscuta de noi, care sa nu ucidă intenționat oameni?

Reply
Dorin aprilie 9, 2018 - 6:13 am

Da, copilaria multora dintre noi s-a „desfasurat” in comunism, dar mult mai putini mai sunt care au si trait acele vremuri adulti fiind, sau macar la varsta la care sa constientizezi ce este in jurul tau. Si eu ma trezesc uneori, de tampit ce sunt, ca mi-e dor de acea perioada. Apoi realizez ce cretin ma aflu, de fapt mi-e dor de vremurile cand eram copil, adolescent, tanar student… Asta este, cel putin la mine, nu stiu cum e la altii, mi-e dor de vremurile cand nu aveam grija zilei de maine, pentru ca putinul necesar pentru a exista era pus pe masa de parinti, chiar daca in ultimii ani ai comunismului am avut loc de munca si dadeam bani in casa, ca adult ce eram, si apoi, tanar casatorit. Nu mi-e dor de comunism, de totalitarism, de secretari de partid la care te duceai sa-ti aprobe sau nu cererile de libere sau de concediu, fiind supus la interogatorii privitoare la scopul plecarii de la locul de munca. Nu duc dorul momentelor cand trebuia sa fiu promovat, insa nu se putea deoarece nu sunt membru de partid, sau ca nu pot avea o locuinta fiindca nu sunt casatorit si/sau nu sunt (cum adica nu esti??) membru pcr… Nu mi-e dor sa dau cu subsemnatul pentru ca un coleg a spus un banc politic avand in jurul nostru destui „paraciosi”… Nu mi-e dor sa fiu atent ce spun in orice moment, chiar in casa fiind, stiind ca pot fi ascultat prin telefonul fix, chiar daca e cu receptorul in furca! De restul ai povestit tu, cu mare har, cum ne-ai obisnuit. Esti mare Dane, avem nevoie de mai multi ca tine, sa ne aduca aminte si sa informeze pe alde „putza verde” cum era pe atunci si cum poate fi mai bine. Nu inteleg multi, insa, in timp ne vom schimba, poate nu vom apuca noi, dar traim cu speranta ca ai nostri copii sa traiasca in alta lume, mai civilizata… Spor la scris, maestre Dan Pavel!

Reply
Mişu aprilie 9, 2018 - 8:39 am

Neică, io-s mai spartan, aşa. I-aş trimite în vacanţă într-o tabără fix ca alea unde mergeam noi. In baracă de 40 de paturi, cu mic dejun ceai paine cu marga si marmelada si cu cercuri de muzica patriotica la focul de tabara. Si pe ăia batrâni si proşti la fel. Şi pe ăia care plâng de mila puşcăriaşilor şi le-ar plăti „compensaţii”. Io nu vreau de la Statul român decât nişte alifie la piciorul care amorţeşte-lemn şi la nodurile care-mi cresc pe degetele de la mâini, după 25 de ani de spălat cu apă rece.

Reply
Mica aprilie 9, 2018 - 9:38 am

Si lumina, prieteni, lumina care se intrerupea zilnic in Bucuresti, luand cu ea apa si gazele. Si de multe ori, a naibii, se intrerupea fix in alea zece minute de desene animate alb-negru pe care le primeam la tv de la 8 fara 10 la 8. Si a um ma intreb cum au s apat ai mei teferi cand prin 85, in drum spre Targoviste, unde urma sa ne faca pionieri, calatorind in autocarele acelea care aveau microfon in fata si elevii spuneau pe rand poezii patriotice, mie cand mi.a veit randul am spus un banc-ghicitoare: cine trece peste mare, fara cap, fara picioare? Si raspunsul l.am dat tot eu: porcul taiat merge la export. Nu.mi aduc aminte decat linistea mormantala din autobuz tot restul drumului …:)) si fata mamei care anunta o smotoceala zdravana acasa.

Reply
Oliver aprilie 9, 2018 - 8:16 pm

Excelent! Multumesc!

Reply
Catalin Tanase aprilie 10, 2018 - 10:02 am

Cum dracu aveam de toate, ca stateam la cozi ore intregi pentru picioare de gaina!

Reply
Gabriela Radu aprilie 11, 2018 - 8:29 pm

Frumos scris.Îmi aduc aminte cu nostalgie de chinurile comunismului,mai ales de clevetitorii de la primul loc de munca,Cum își dădeau unii în petec și se dădeau rotunzi în ochii șefilor, numai sa te vorbesca pe la spate,doar,doar ei or sa fie avansati sau vor lua o prima sau vre-o butelie .

Reply
edy aprilie 12, 2018 - 9:42 am

„Mai pupau la mall când se strângeau cu toții în sufragerie și mă amenințau până fugeam cu elicopterul la Târgoviște.” :)))))))))

Reply
Eugen Cristian Chiticariu aprilie 12, 2018 - 9:50 am

aha, inca un mic dictator virtual care nu aproba comentariile care nu-i gadila orgoliul parvenit

Reply
Dan Pavel aprilie 12, 2018 - 10:24 am

Din păcate nu mi-a apărut comentariul tău inițial. A fost marcat automat ca spam din pricina faptului că este foarte lung și conține link-uri. Văzând acum comentariul ăsta, am căutat în fișierul de spam și te-am găsit. Te-am ”deblocat”. Nu am să-ți aprob vechiul comentariu, nu din pricina conținutului, ci din cauza lungimii (mai lung decât articolul în sine). Părerile contradictorii sunt binevenite, deși nu le înțeleg atâta vreme cât scriu glume și pamflet. Singura rugăminte este să nu înjurați, să fiți politicoși și corecți, atât cu mine cât și între voi. Că era mai bine atunci… este profund discutabil. Nu îți împărtășesc opinia. Cu stimă.

Reply
Eugen Cristian Chiticariu aprilie 12, 2018 - 11:28 am

cuvenitele scuze pentru reacția exagerată. nu am putut presupune existența unui filtru spam pe motive de lungime. apreciez decența răspunsului și a reacției. ce am vrut să spun este faptul că greșim imens bocind permanent pe seama celor exact 5 ani de criză economică de atunci. mai cu seamă că mulți comentează și bocesc subiectiv având atunci vârste cuprinse între 1 și 10 ani, vârste la care ești tributar gândurilor impuse de discuțiile celor mari. poate, într-o zi, când ne va trece foamea de manipulare „în oglindă” vom discuta noi, românii, cu maximă sinceritate despre parte din istoria noastră cu rele și bune fără să mai transformăm o perioadă de 5 ani în panaceu ale tuturor frustrărilor noastre prezente și viitoare

Reply
Moi, myself, ich... aprilie 12, 2018 - 6:45 pm

…adica Dvs. considerati ca sistemul comunist criminal, absurd si anti-economic a avut doar un mic „ghinion” de 5 ani ( 1984 – 1989 ) ? …in rest era „perfect” sau aproape ” perfect ” ?
….voi considera ca sunteti un pamfletar de succes … in cel mai fericit caz !

Reply
Laura G. aprilie 16, 2018 - 10:53 am

@Eugen Cristian Chiticariu,
Permite-mi să te contrazic. Mizeria cruntă n-a durat numai 5 ani. Mi-amintesc clar de cozi, cartele, lipsuri și spaima de securitate din anii ’78-’79. Deci cel puțin 10 ani! Și, cum să zic, nici ăia dinainte n-au fost tocmai luminoși. Mai ales dacă ne referim nu musai la mâncare, cât la libertatea de exprimare și de mișcare – inexistente.

Reply

Comentezi?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.