La corporație
totul este bine

autor Dan Pavel aprilie 12, 2018
La corporație <br> totul este bine

Munca la corporație este o binecuvântare. Cine nu are corporație, să-și cumpere. După ce muncești niște ani în cadrul și cu tot felul de companii mari, îți dai seama că mentalitatea acționarilor și a directorilor executivi români este una diferită de cum îți închipuiai tu, dar nu foarte diferită de mentalitatea și atitudinea unui patron de șaormerie din Gara de Nord. În primul rând că binefăcătorii noștri, patronii și acționarii majoritari, și-au călcat pe suflete și ne-au primit sub aripa lor ocrotitoare ca să nu murim în frig, cu mucii la nas și urină călduță pe cracul de la pantalon. Adică nouă ne curgeau balele din gură și țărâna din buletin, dar cineva s-a îndurat de noi și ne-a oferit privilegiul de a munci într-un loc încălzit și dotat cu lumină electrică. Alții înfig cazmaua în glie. Să zicem mersi! Salariile sunt bune. Mă rog… nu sunt bune, dar față de majoritatea românilor care sunt plătiți în bețe de chibrit arse și bune intenții, la corporație câștigăm suficient încât să nu murim de foame decât zece zile pe lună, în sclavia impusă de creditele ipotecare.

Când te-ai angajat la corporație, te conectezi la matrice. Ți se bagă o mufă în cap și ți se toarnă consumerism pe acolo. O voce misterioasă te face să vrei o mașină mai ”premium”, o nevastă ambițioasă și o căsuță decentă, adică lucruri pe care toată lumea te minte că ți le permiți. Uite așa te trezești, ani mai târziu, că te-ai legat cu IFN-ul pe cinci ani la mașină, cu banca pe treizeci de ani la casă și pe viață la o nevastă permanent nemulțumită că Popeasca fost în Aruba și tu n-ai dus-o decât la mă-ta, la Mizil, când avea purceaua bolnavă și n-avea cine să-i aducă medicamente. Așa, parșivește, te trezești conectat și nu-ți mai permiți să de decupleze ăștia de la sistem pentru că ai rate și facturi de plătit. Ai senzația că ești norocos, că tu o duci bine comparativ cu ceilalți. Conduci o mașină premium care nu e a ta, spre o casă în care te lasă banca să locuiești temporar, până crește euriborul, liborul sau roborul, de te judeci cu ei zece ani ca să-ți scoată toroipanul din cur, și te rogi la Preacurata să nu te dea nimeni afară de la job, că mai ai de returnat doar 128 de mii de euro. Ideal ar fi să poți susține măcar același job și același nivel de venit până la 65 de ani, că dup-aia scapi, achiți tot și poți să începi să-ți trăiești tinerețile în sfârșit.

Când îți dai seama ce-ai făcut și că pe lumea asta nu există garanții, te cuprinde panica și începi să tragi tare ca să te cațări pe scara ierarhică. Poate dacă ajungi la un alt nivel salarial, vei scăpa mai repede de datorii. Muncești ca bezmeticul și tot încerci să dovedești lucruri. Faci proiecte, vii cu idei și ții accelerația la maximum. Lumea te urăște când ai idei, iar prieteniile de la birou se transformă în ruda retardată a socializării, care abia așteaptă să ieși pe ușă ca să te bârfească pe tot etajul. Treptat realizezi că stilul acesta de muncă e nesustenabil și că o să mori la 36 de ani cu gheara în piept, căzut peste birou. O să te găsească femeia de serviciu, dimineața, cu rigor mortis, raportul de activitate necompletat și un penis desenat cu markerul pe frunte, probabil de către cei de la departamentul IT. Îți dai seama că mariajul e cu un picior în groapă din cauza stresului și a unei cariere ce ți-a acaparat toată viața, iar copiii te văd doar în week-end, atunci când îi parchezi obosit în locul de joacă din mall, doar ca să scapi de gura lor și de gălăgia din casă. Bineînțeles că, pe Facebook, tu ești în continuare un tată și un soț ideal. Ai poze acolo cu piticii zâmbitori, cu o nevastă aparent odihnită și atent ”nemachiată”, haștag distracție… , dar numai tu știi ce ai acasă.

Când îți dai seama că nu vei suporta chestiile astea la nesfârșit, ai două opțiuni. Dacă te duce capul, îți deschizi afacerea ta și te transformi în patron sau acționar majoritar. Dacă nu te duce capul să-ți faci afacerea ta, faci tot posibilul să ajungi director. Poate reușești să salvezi căsnicia, poate nu, dar șef trebuie să ajungi sigur. Felicitări! Acum ai ajuns la alt nivel salarial. Nu mai câștigi două trei mii de euro. Balotezi de la cinci mii în sus. Când pleci în delegațiile de serviciu, deja îți permiți să bei Pișvars Regal și să fumezi trabuc, cu degetele înfipte în fundul a două prostituate, nu una. Acum ai și mai multe lucruri de pierdut. Chiar dacă ai reușit să achiți creditele anticipat, mașina premium trebuia schimbată, că nu poți să rămâi ca săracii cu același hârb vechi de zece ani. Dă urât. Adio vacanțe în Mizil. În sfârșit poți săi arăți lui Popeasca pozele din Hawaii. Te obișnuiești cu un stil de viață pe care îl numești cu obrăznicie ”decent”. O vreme e bine, dar panica, pe care reușiseși să o sugrumi temporar sărind la alte trepte salariale, se înfiripă din nou în sufletul tău. Acum chiar că nu mai poți să dai înapoi. Ești foarte sus pe scara ierarhică și poți cădea foarte ușor. Faci din ce în ce mai multe compromisuri și fugi de răspundere ca dracul de tămâie. Tai, sapi și muști de cur pe oricine încearcă să bâțâie scara. Ai momente în care îți amintești că erai un om mișto într-o viață anterioară, se putea sta de vorbă cu tine și aveai abilitatea de a zâmbi spontan. Ca să îți dovedești totuși că ai rămas un om mișto, trebuie să-ți angajezi și amanta. Ca binefăcător, nu poți s-o pui oriunde, că se supără și nu-ți mai face raport oral, așa că trebuie să o montezi în conducere, chiar dacă e genul de proastă care trimite mail la toată compania și scrie în el ”repercursiuni”. Urmează un nepot pe care îl pui șef la ”main office” deși a fost diagnosticat greșit ca sănătos mintal. Mai târziu apare și o rudă de-a amantei, care mănâncă și ea o pâine, și tot așa. Eu am lucrat odată într-un loc în care m-am trezit întrebând: ”Auzi băi, colega, dar câte neveste sunt în firma asta, băi băiatule!?!” Răspunsul a venit prompt: ”Toate! De ce nu ți-o aduci și tu pe-a ta, că se poate?”. Eu, ca un bou: ”Mi se pare de porc! Nevastă-mea nu se pricepe deloc pe domeniul ăsta. O aduc aici ca să o dea afară?”. Răspunsul: ”Stai cuminte că n-o dă nimeni afară! Hai că vorbim mai încolo… cobor la nevastă-mea să-i duc niște mâncare.”.

După ce ți-ai adus rudele și ai stabilit că ești un om bun și sufletist, începe un nou capitol în viața ta: Cum să rămâi director. Ca să poți rămâne șef trebuie să înveți fuga de răspundere. În orice companie diluarea răspunderii este cea mai importantă activitate. Oamenii au prea multe lucruri de pierdut și nu mai vor să-și asume nimic, nici măcar concedierile. De aceea, orice companie mare are mai mulți șefi decât coli A4. Nimeni nu mai are curajul să ia decizii, lucrurile încep să meargă din ce în ce mai prost și toată lumea are senzația că mai mulți șefi este soluția cea mai eficientă. Toată lumea tace și dă aprobator din cap la orice prostie sau chiuretează din pântec toate proiectele mai riscante. Cu siguranță că profitul scăzut al companiei s-a datorat absenței unui șef de birou, a unui șef teritorial, a unui director regional, a trei vicepreședinți teritoriali, a unui director teritorial executiv, a unui director operațional cu doi vice directori operaționali, a unui director general executiv și a unui președinte director general operațional național executiv principal. Dar acum, că îi avem, totul va fi bine. De asta, când vrei să faci un proiect nou, ai mai multe șanse dacă strigi la guguștiucii din parcare decât dacă iei toată oligarhia la mână ca să le explici ideea ta. Tu trebuie să obții aprobări de la toți șefii, iar aceștia le pasează între ei până se pierde foaia. De-asta, când se strică un veceu și curge apă cu pipi pe jos, mai întâi se organizează o ședință în care să se stabilească a cui este responsabilitatea veceurilor, cine a făcut pipi și de ce, cât de umedă e băltoaca și dacă într-adevăr ajunge pișatul până la etajul lor că, dacă nu ajunge, atunci nu avem o problemă.

În toate companiile se ajunge la un nivel nejustificabil de ședințe pe săptămână la pătrat, ședințe în care nu se stabilește nimic concret, decât că răspunderea nu aparține celor prezenți la ședință. În cadrul ședințelor se constată mereu că toate ideile sunt bune, mai puțin ale noastre, ale sclavaleților, care din varii motive de necorespundere și neajunsuri personale, care mai cu chelie, care mai cu leafa mică sau coeficientul redus, cum ne nimeresc șefii la gură, nu ne descurcăm niciodată în a înțelege viziunea măreață și planul maiestuos al conducerii. Datorită acestor aspecte neconforme, ogârjiții care trudesc în instituție (atunci când nu le curg balele din gură și țărâna din portofel), plătiți pe nedrept din mila și mărinimia acționarilor majoritari, trebuie să refacă toate lucrările de la zero care, deși nu erau necesare, nu pot fi lăsate așa de izbeliște. Ca să nu mai existe rupturi de comunicare între departamente și toate lucrurile să funcționeze optim, se stabilește clar ca, de-acum încolo, să se ghicească și să se respecte ierarhia de conducere și structura managerială internă, în funcție de prețul mașinilor pe care le parchează directorii în dreptul instituției, când ajung ei pe la prânz, mai puțin atunci când avem nevoie de o decizie fermă pe un proiect sau de un lider pentru asumarea răspunderii. Asumarea răspunderii rămâne să fie primită în spațiu la subsolul clădirii, între boiler și mopul cu care spală directorii cu noi pe jos când riscă să se apropie asumarea răspunderii de ei. Așa că, la corporație ”toate este bine, mai puțin două trei care nu-i vina noastră și va atrage repercursiuni”.

7 commentarii
79

Poate îţi place altceva

7 commentarii

Dragoș aprilie 12, 2018 - 1:35 pm

de trei ori Bravo, lung dar foarte bun. răspândire masivă

Reply
Sebastian aprilie 12, 2018 - 5:48 pm

Eu serios ca nu inteleg ce vrea articolul asta. Nu am mai avut rabdare sa ii citesc ultima treime, decat ultimele fraze din final, pentru ca nu am rezistat. Vai ce nasol e la corporatie, cand ajungi pe 5000 euro, ai masina de lux, casa misto, pleci in Hawaii si ai degete in curul prostituatelor e… decent. Genul ala de articol pentru vesnic nemultumiti, care nu pot aprecia ceva bun. Intrebarea mea pentru cel care a scris articolul, ce ar vrea? Bani degeaba? Vai ce nasol e in corporatie, sa lucrezi la program, sa nu ai mare stress sau responsabilitatea si sa faci cateva mii de euro. De-a dreptul groaznic. Sigur la aia care lucreaza la firme mici si ajung acasa cand se termina munca… adica seara, sau la aia care lucreaza la stat si si daca nu sunt complet retardati isi dau seama de chestii si ar vrea si ei sa fie „blestemati” cu credite la o casa a lor si la o masina de lux si nu pot din salariul de 500 de euro. Bai ce nasol e la corporatie ca iti permiti sa faci credit pt o casa si o masina misto si iti raman bani si de concedii in strainatate. Sictir.
PS – sau puteti mah baeti sa deveniti si voi patroni si sa nu mai fiti asa de frustrati si nefericiti. Ca e asa usor sa fii patron, sa cauti sa vinzi un produs sau serviciu cand piata libera te mananca si dupa ce te mananca piata libera te fute statul de zici ca nu e adevarat, mai rau decat pe prostituatele alea cu degete in cur. Dar la corporatie e rau rau si e plin de victime plecate de la vaca din Mizil, la Bucuresti unde se imbraca frumos si au dat casa de chirpici pe sticla si otel. E rau tarane la Bucuresti, nu stiu de ce ai mai venit.

Reply
Dan Pavel aprilie 14, 2018 - 8:06 pm

„N-am avut rabdare sa citesc articolul, ca atare nu inteleg ce vrea sa zica articolul, ca atare esti taran…” – sa-ti traiasca logica!

Reply
Aurelian aprilie 18, 2018 - 12:12 pm

Ce sa zica si un pui de sef mai mic, care se pricepe la trei lucruri in viata: sedinte, si celelalte doua.

Reply
lixandru aprilie 14, 2018 - 3:44 pm

superb, mon cher !

Reply
Ce se mai întâmplă în România 18 – 15 – Economie 101 aprilie 15, 2018 - 7:56 pm

[…] Când viața la corporație face totul să (nu) fie bine […]

Reply
bogdan iunie 12, 2018 - 7:56 am

excelent. ai atins foarte bine viata la multinationala.

Reply

Comentezi?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.