Circumcizie
cu polizor unghiular

autor Dan Pavel aprilie 16, 2018
Circumcizie <br> cu polizor unghiular

Un hipster mititel, bărbos, cu frizura atent nestudiată, stătea pe un scaun rupt și bătea nonșalant într-un gonguleț foarte mic. Colegul lui de trupă cocoșa deasupra unei claviaturi complicate și frichinea un potențiometru ca pe clitorisul unei dușmance. De altfel arăta exact ca un gigolo cu nevoi speciale pe care nu-l poți refuza de milă să nu-i zdrobești moralul. Din boxele masive ieșea sunetul acela pe care îl auzi când nu mai auzi nimic și te prefaci că înțelegi ce-ți explică orelistul îngrijorat. Acel țiuit, pe care îl cunosc bine pentru că am tras cu arme de foc, era acompaniat de clăncănitul pe care îl face o planetară de Dacie după doi ani de exploatare normală prin București. Începuse o melodie la niște frecvențe care te făceau să te îndoiești că piesa există în realitate și că, de fapt, ai tu niște probleme neelucidate la urechea internă. După trei minute de introducere ritmică, a mai intrat un instrument – un laptop pe care cred că îl căraseră în doi inși, la cât erau de piperniciți artiștii. La un moment dat a început să crească piesa, a intrat basul la volum de detartraj, iar piticul cu gonguleț s-a ridicat brusc în picioare, cu fuleul lui Angus Young în plin concert AC/DC. A început să cânte un fel de blestem tibetan și să bată mai tare în capacul ăla de ceainic. Era un fel de incantație neinteligibilă de genul celor pe care ți le servește orice adevărată Argentină sau mamă Omidă când te duci să dai blestem de patimă, să i se usuce cucul și să-l îngroape fără pantofi în picioare. În timp ce el comunica cu morții și demonii de pe tărâmul celălalt, publicul reacționa cu entuziasm de parcă ar fi știut piesa. Eu n-o știam, dar cred că albumul se numea “Circumcizie cu polizor unghiular – Introspecția”. “E Post Rock!” strigă cineva – informație din care eu am înțeles că eram în locul unde rockul se duce să moară sau să fie ucis… sacrificat pe un altar electronic.

Bezna din jur era brăzdată de lasere de mare putere, într-un foc încrucișat pe care orice fan Star Wars l-ar fi recunoscut imediat. Atmosfera era potrivită pentru că în mijloc dansa armata clonelor. Cu toții păreau să fi fost îmbrăcați de același umorist mizantrop. Dacă te luai după bărbi, în club dansau clona lui Bălcescu, fantoma lui Nicolae Iorga, vreo trei prinți austro-ungari și un imam fundamentalist. Toți cu bărbi lungi și lucitoare, cu mustăți răsucite pe deget și întoarse ca să sfideze gravitația. La o masă, sub privirile pofticioase ale unor clone de poeți pașoptiști, dansa o mascotă a neo-feminismului. Știți voi, genul acela de independentă care bea toată noaptea pe banii tăi și se tot atinge din greșeală de părțile tale moi, în timp ce-ți explică cât de slabi și porci sunt bărbații. Ca toate celelalte ideologii prost gândite, independența asta poate fi regăsită mai târziu, la ieșirea din club, vomitând cu părul încâlcit lângă aripa taxiului. De obicei din taxi duduie “Haladito, haladito, ce ți-aș face, mare șmecherito!”, astfel încât tu, în calitate de porc slab, trebuie să duci independența acasă, de frica unui șofer cam dubios și cu prea multe cicatrici de pușcărie pe mână. Deși marea majoritate a taximetriștilor din București sunt oameni normali, să încerci să găsești o cursă decentă noaptea, în centru, e ca și cum ai încerca să nu iei gonoree la congresul internațional al prostituatelor. Ar fi păcat să dispară biata independentă și să n-aibă cine să te vorbească de rău a doua zi, că nu i-ai tras-o când ea s-a oferit vulnerabilă și că ești un fraier impotent. Am prea mulți hectolitri și prea mulți prieteni barmani ca să nu știu că cele mai bune demachiante sunt shot-urile de tequila, iar cel mai bun anticoncepțional e sărutul cu gust de vomă.

Între un solo de butoane și un refren cântat la balastieră, am început să mă gândesc cu invidie la generația părinților mei. Am cumva senzația că bătrânii noștri se distrau mai frumos decât noi. Au crescut în vremuri în care muzica se făcea intenționat, iar scopul băuturii nu era să șteargă o săptămână întreagă de frustrări corporatiste. Bătrânii noștri dădeau niște petreceri de invidiat. Din benzile de magnetofon răsunau numai oameni urâți și prost îmbrăcați… d-alde Hendrix, Joplin, Floyd, The Who, The Police, Zeppelin, Rolling Stones, Queen, Dire Straits și mulți alții. Idolii părinților noștri erau niște bețivi drogați și plini de boli venerice. Așa, cu toate defectele lor, își tocau mâinile pe instrumente și își rupeau corzile vocale în microfoane ca să câștige dreptul de a urca pe o scenă. Nu exista nici un dubiu că oamenii ăia meritau să fie acolo. Bătrânii noștri păreau că se distrează mai autentic și mai original pe muzica lor. Pe noi ne mână badigarzii într-un beci întunecos unde ne costă băutura cât implantul de păr și, la sfârșit, ne împușcă un DJ cu pistolul sonor pentru asomat vite ale consumerismului. După o seară din asta de ”distracție”, simți nevoia de o săptămână plină la muncă, doar ca să-ți ștergi melodia din cap, pentru că îți rămâne ca un virus în baza de date de îți vine să-ți dai palme pe stradă.

Astăzi pretindem că suntem mai evoluați ca niciodată. Vectorii ăștia muzicali, bolnavi de meteahna auto-curățirii trupești, au lepădat demult viciile vechilor artiști. Sunt eco-mentaliști, vegetarieni, nefumători, pseudo-feminiști, gay-friendly și emancipați, dar sunt de o sărăcie spirituală demnă de genocid. Cel mai grav e că sunt complet lipsiți de orice fel de talent și aptitudine. Majoritatea celor care parazitează emisia pe canalele de muzică sunt genul de artiști care nu ar fi în stare să ridice un instrument dintr-un colț și să cânte două strofe cu vocea și talentul lor. Le lipsește computerul, procesorul de reglare a timbrului, autotune și softurile dedicate. În mod paradoxal, te costă mii de euro ca să reproduci muzica asta comercială, spre deosebire de orice piesă de la artiștii susmenționați care poate fi cântată la cea mai ieftină chitară din debaraua bunicului. Poate de aceea, din zece piese, nouă poți să le pui în reclame la detergenți. Muzica a devenit o industrie în adevăratul sens al cuvântului. E asamblată pe o bandă rulantă, de către niște roboți inventați într-un departament de vânzări. Roboții ăștia vând imagine, nu sunet. Se grăbesc să-ți explice cât de evoluați și de civilizați sunt ei, deși nu i-a întrebat nimeni.

N-am întâlnit niciodată un mâncător de carne care să-mi facă teoria chibritului despre ce mănâncă el… mai ales neîntrebat. În schimb, nu cred că există vedetă vegetariană despre care să nu știi că e vegetariană. În ziua de azi nu te mai lasă asociația să fii artist dacă nu faci yoga și cel puțin o curățare de colon cu ulei de plante tropicale. M-am învârtit în suficiente cercuri artistice astfel încât să-mi vină să-mi dau singur capete în gură de fiecare dată cât încep discuțiile despre spiritualitate. Nu-i nici o diferență între sectanții care îți bat la ușă în creierii dimineții ca să-ți vorbească despre Hristosul lor american, blond cu ochi albaștri, și prietenii noștri artiști care ne parazitează distracția din bar cu spiritualitate de proveniență asiatică. Muzicienii aderă la toate căcaturile astea fără să le înțeleagă, doar pentru că e cool și atât. De asta mulți artiști tatuați în caractere asiatice (han, kanji) au senzația că pe umărul lor șade inscripționat un mesaj filosofic foarte complex. În realitate, o persoană de origine asiatică le-ar putea traduce corect inscripția și ar constata că pe umărul lor stă scris: ”hidrant, ajutaj doi țoli” sau ”barză șchioapă fără semnalmente”.

Și noi, ascultătorii, parcă eram mai autentici în trecut. Nu cumpăram pachete de nonconformism de pe bloguri de lifestyle… sau poate că aveam bunul simț să fim originali pentru că nu aveam pe cine imita. Trebuie să ai un tupeu fantastic să scrii pe ușă “Live – Acoustic Sessions”, în condițiile în care DJ Măciuci a venit doar cu laptop și-un pad cu tonuri înregistrate. Dar și noi trebuie că suntem de o prostie fără margini dacă nu dăm cu Skrillex și cu Nicki Minaj după el. Îmbătrânesc… .

2 commentarii
59

Poate îţi place altceva

2 commentarii

gigi aprilie 16, 2018 - 9:04 am

magistral ….
idiotii de ziaristi romani, de ce nu scriu asa?

Reply
Dorin Ciobica aprilie 16, 2018 - 9:09 am

Chestia asta pleacă de la bani, Dane.

Pe vremuri, întrebarea era: „Știi albumul ăla mișto, pe care l-a scos Clapton?” Îl găseai, nu contează cât de greu și rămâneai acolo o vreme, că era mult de ascultat și băgat la scăfârlie.
Pentru că un artist de marcă nu putea să compună mai mult de, să zicem, un album pe an, întrebarea s-a schimbat: „Ai ascultat-o pe aia?” Nu mai conta a cui este, important era să fie „ultima”, ca și pantofii ăia incomozi, pe care trebuie să-i porți pentru că așa a zis dizainăru’ Vasile, ăla cu sârmă-n rât, repetent la desen in generală.

În numele originalității și-al personalității inconfundabile a tuturor celor pe care i-ai menționat, au apărut și sloganurile de genul: „Fii unică, fii tu însăți!” simultan cu silicoanele standard.
Ceva mă face să cred că există o aprigă concurență între „compozitori” și Mega Image, altfel nu-mi pot explică studiourile(?!), probabil obligatorii”, de la fiecare scară de bloc.

Altminteri, habar n-ai de postroc.

Reply

Comentezi?

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.